Muncă silnică pe viaţă

Mi-ar plăcea ca aleşii să fie condamnaţi. Arest în circumscripţie.

Să luăm un exemplu. Primarul de la Fundata din Vale, mare nod feroviar, centru de interes zonal. Cât l-o ţine mandatul să nu părăsească localitatea. Schimburile de experienţă sunt acum disponibile şi pe Skype. În concediu să se relaxeze prin urbe. Prin parcuri, la ştrand, la teatru sau cinematograf. Dacă n-are, să facă. În acest fel, zăpezile îi vor prinde mereu la locul faptei, chiar dacă îi vor lua prin surprindere. Şi căldura li se va părea altfel dacă o vor trăi la Fundata, şi nu pe Coasta de Azur.

Senatorii şi deputaţii să plece de joi seara în colegiu şi să se întoarcă luni dimineaţă. Prietenul Dan zice că, dacă nu adună un număr de cuvântări-interpelări-propuneri, să-şi plătească cazarea. Deci, dacă n-au nimic de spus, să stea acasă. Având în vedere aceste pedepse, grupurile de prietenie cu diverse ţări se vor desfiinţa, iar de amiciţii în străinătate se vor ocupa doar membrii corpului diplomatic.

Urgenţele medicale vor fi tratate doar în România, pe baza contribuţiei la asigurările de sănătate. Adio, dinţi în Israel şi prostată la Viena! Ministrul sănătăţii se va odihni la Institutul de Geriatrie Ana Aslan.

La Canal, la Cetăţean!

Sondaj de birt

Intrăm în curte.

-Vrei?

-Da, vreau!

Încearcă să găsească întunericul.

-Mă, voi aţi închiriat?

-Da.

Mâncăm cu frică. Am senzaţia că o se prăbuşească tavanul. Sus se ţopăie. Terminăm şi urcăm.

Blonde platinate, băieţi cu cămăşi, mulţi ochelari, mulţi ciorapi cu imprimeuri pe picioare grăsuţe. E aproape ora 1 şi lumea e cam obosită. Cam dornică, văd după mâini, după perechea de afară. Ne lămurim. “Şi eu votez Crin Antonescu”.

Activişti post puberi beau, dansează sau cască ochii la fundul roz cu pene al animatoarei de pe bar. Cum am altă opţiune de vot, îndrăznesc să întreb.

-Eu de ce să votez Crin Antonescu?

Primul e un băiat grăsuţ, care se recomandă din Harghita.

-Ştii, eu nu prea le am cu politica.

-Ş-atunci?

-Păi tu bei acum la barul lui Crin Antonescu.

-Nu, beau la barul prietenilor mei.

-A, atunci poţi să nu votezi. Eu beau din banii lui şi am o obligaţie, mi-a dat de băut. Poate a luat de la gura copiilor lui, trebuie să-i dau şi eu ceva înapoi.

Tânăr cu ochelari, înalt, vestă în carouri, vedere aburită.

-Păi, e om bun. Şi, ştii, mie nici nu-mi place Băsescu.

Am prins-o de picior pe fata care lucrase la sediul central. Îmi amintea de Roberta Anastase, la concursul cu Andreea Marin şi Simona Pătruleasa. Miss România, început de ‘90. Ea e cuprinsă de sentiment.

-E un om bun, un om ca tine.

N-aş avea încredere în mine să conduc maşina, daramite ţara, dar să continuăm.

-E un om bun, şi-a crescut fetiţa singur. Şi e cinstit. Nu ştiu dacă te-ai uitat pe declaraţia lui de avere, dar acum soţia lui e mai bogată. Ştii, s-a căsătorit.

Aha. Mi-a mai răspuns cineva. Consensul, ţara trebuie să meargă pe acelaşi drum. Cineva trebuie să o aducă acolo. Poate altcineva. Eu votez Kelemen Hunor. Voi, tineri activişti liberali, sus paharul!

P.S. Crin Antonescu mi-e indiferent. Tinerii care participă la distracţii de partid şi votează după mahmureală îmi sunt cumva.

Să murim creştineşte.

Ne scriu telespectatorii.

Dacă serviţi fără apocalipsă, luaţi de la Brăduţ.

Scurta de criza

Eu si un reporter.

Ei, ce mai faceti?

Ce sa facem, masini nu sunt, fotoreporteri, nu. Daca iau 131 pana in centru, pierd editia. Acum infloreste un nou gen jurnalistic, telefonajul.

Autonomie pentru Urziceni!

Deci, din nou, gruparea din micuta asezare ialomiteana face furori! Cutare, cutare, ceva deosebit! Da, dar nu Urziceniul a facut Unirea, ci viceversa.

Amicul Cosmeanu ne zice ce ne spune Wiki, trei scoli si doua conace. Ce legatura au astea cu performanta? Niciuna. FC Vaslui e echipa din judetul cu cea mai mare rata a somajului si una bunicica a infractionalitatii? Nu. Nici Unirea nu e echipa unei mici localitati, ci a unei mari ambitii. Si a unei nebunii. Si a muncii. De doua ori a muncii.

E meritul lui Dan Petrescu, al jucatorilor, al lui Mihai Stoica, al lui Narcis Raducan, al preparatorului fizic, al tuturor celor de acolo. 

Nu pot veni maine, vin cei de la UEFA sa vada stadionul, imi spune un oficial al clubului, rugat sa ne faca o vizita in studio. Stii, noi suntem patru, iar ei cinci.  N-avem nici sofer, nici secretara. O sa-mi iau mustata, sa fac pe soferul, le mai dau si o cafea, ne descurcam.

Ei, cei putini, au facut pe Ibrox Park  mai mult decat sa se descurce. Dar au facut-o ei, nu mica asezare ialomiteana.

Pericolul ivoire

Miresica este o vieţuitoare care îşi doreşte să traiască pe lângă casa omului.  Pentru asta, se pregăteşte de mică. Luăm cazul Păpusha, cu funcţia de zână, de vârstă post puberă. În doi ani a postat aproape 13.010 comentarii şi s-a îndrăgostit rând pe rând de sirenă şi de prinţesă. N-a reuşit să se mărite, dar va avea un copil. Probabil, Swarowski. Dacă aş fi cercetător britanic, aş aprecia că postarea a 13.010 păreri online cu pozele aferente ar însemna doi ani de muncă bugetară.

Miresica are şi capacităţi paranormale. Poate deosebi culorile. De exemplu, Andradedeee ne mărturiseşte “Rochia are nuanta ivory foarte deschisa, pare alba pentru necunoscatori,dar noi miresele stim ce e ivoire, e mult mai deschisa la culoare decat pare in pozele de catalog”.

O regină de pe site mărturiseşte că-şi iubeşte rochia mai mult decât soţul. El va avea câştig de cauză doar pentru că este bun de folosinţă îndelungată.

Cu sau fără? Aici nu merge pe încredere pentru că, aşa cum ne mărturiseşte Alexxxa11,”O mireasa fara ciorapi e incompletă şi arată de foarte mult prost gust”.  Ca să nu i se întâmple una ca asta, Lolitaa s-a pregătit “voi avea cu siguranta ciorapei albi cu banda, pe care i-am cumparat de vreo 3 ani in asteptarea unei ocazii sa ii port!”

Pe lângă micul trafic de costume bărbăteşti mărimea 50, săndăluţe elegante şi finuţe şi rochie decăzută în perle, avem de a face şi cu infracţiuni mai grave. Sumo1234, membru senior, riscă ani grei de închisoare pentru instigare la omor si asociere in vederea comiterii unei infractiuni.  ”Cine are soacra a dreak, sa o impuste! Cine n-are ce face cu prea mult timp liber si se plange de asta, sa se ocupe de soacra-mea! Platesc bine! Discretie garantata!”

Trăim ca să ne mărităm sau ne mărităm ca să trăim? Acest răspuns, dar şi multe altele pe miresici.ro.

Supravieţuitoarea

Cristina Bazavan scrie pe blogul ei despre cât a emoţionat-o întâlnirea cu o tânără diagnosticată cu HIV. Aceşti pacienţi sunt numiţi acum de sistem supravieţuitori de lungă durată. Mi-am amintit de cea care îi ajută pe cei 41 de seropozitivi din Mărăşeşti, medicul Georgeta Şerban.

Se-nghesuie la cameră exhibiţioniştii, politicienii, sindicaliştii cu cămăşi de televizor şi oamenii de fotbal cu pudră pentru orice eventualitate, aşa ca ea ne-a ocolit în prima zi. Era, oricum, un personaj secundar.

Suntem la Mărăşeşti, locul care ne interesează. Ajunşi în marginea oraşului, Radu REC nu se mai opreşte. Ia ilustraţie cu sărăcia, un belşug de cadre.

Întâlnim câteva personaje. Sunt împacate cu virusul, de 17 ani trăiesc alături de el. Fiecare familie are măcar un membru infectat. Sau a avut. Sau e pe drum. Vorbesc despre nepăsarea autorităţilor locale, trezite doar electoral, de absenţa unui stomatolog sau a unui ginecolog care să-i ajute. Îşi beau medicamentele şi îşi văd liniştiţi de viaţă. Câtă e. Dacă n-ar fi fost ea… Cine e ea? Doamna doctor de la Focşani! E ca mama lor, spune o bunică care şi-a pierdut copiii pe drumul bolii şi a rămas cu doi nepoţi, bolnavi şi ei.

Tot despre Mama de la infecţioase îmi spun şi ceilalţi. De 17 ani îi protejează de boală şi de oameni. De ei înşişi atunci când vor să renunţe la luptă.

O întâlnim a doua zi, după multe insistenţe. Ce să spună şi, mai ales, de ce? Dacă noi, cei de la televizor, le vom deconspira identitatea, îngreunându-le astfel integrarea în lumea normală? Cine v-a spus despre mine? Îi înşir numele şi zâmbeşte. A participat la fiecare moment al vieţii lor. I-a văzut crescând, a luat parte la naşterea copiilor, a încercat să le găsească un loc de muncă. Sunt câţiva care pleacă şi în Italia, cu medicaţia pe trei luni, dată pe încredere. Nu-i vrea prizonieri ai comunităţii, nu vrea să-i ştie izolaţi de o boală care nu-i mai rea ca o hepatită.

M-a uimit lumina şi căldura ei, răbdarea şi faptul că timp de o viaţă insistă să-i vadă oameni, nu ţigani şi, în orice caz, nu bolnavi periculoşi, aşa cum fac şi o parte dintre colegii ei.

(Reportajul de acum doi ani poate fi văzut aici. http://www.realitatea.net/video_219177_infectati-cu-hiv-printr-un-accident-epidemiologic–zeci-de-oameni-din-vrancea-asteapta-vaccinul-salvator_117221.html)

Hallmark face minuni

Discuţie ca între bărbaţi cu prietena Nelu. Să facem, să dregem,  să fete, să flori, să băieţi.

Sfatul 1, Praf de Ignore, să strănute de îngrijorare. Azi n-o sun, să aştepte. Asta-i Hallmark, zic. Hallmark să fie, zice şi Nelu!

Strategie cu şi pentru domnişoare amatoare de glossy şi filme de femei. Vor şi nu prea, dar nici n-ar pierde din suită bunătate de paj.  Eu nu sun, par interesantă, dar îmi frâng degeţelele, mai s-ajung la Foişor, cu ele-n ghips. El, ca să nu fie mai prejos, lasă sărmăluţa să fiarbă o zi, două, în suc propriu. Pregătită în acest fel, gustoasa gogoaşă acceptă mai uşor gemul unui film, al unui ceai sau cafele.

Bun, a fost plăcut, dar până la preludiul mâinii pe genunchi, apoi pupat, e cale lungă. Se ia Hallmark cu tutun şi se repetă.

Din punctul meu de vedere, de bărbată, pierdere de vreme. La Nelu a dat roade preţioase. Să ridice mâinile sus domnul care n-a ştiut că-mi place, cel căruia nu i-am desenat în creion pe sms frumoase poveşti şi cel care m-a aşteptat zile întregi cu ceaiul răcindu-se. Prefer cinci minute de zâmbete decât două zile de ros unghii. Bine, aşa se mai şi sperie vânatul, dar rămân la sfat cei buni şi bătrâni, exact ce-i care-mi trebuie.

Nelu explica şi el, dar pe blogspot. http://nbunblog.blogspot.com/

Rapirea din serai

Catalin ii indeamna pe telespectatorii din Spania si Italia sa ne aduca ce mai au prin casa atunci cand vin in concediu, in tara. Niste salam Campofrio, o caroserie de Seat, capsune, masline si, in general, ce le prisoseste. Dupa emisiune, primim spre completare cererile catre Babbo Natale si Papa Noel, editia de vara. Catalin explica in direct ca a fost o gluma si ca e suficient faptul ca ne urmaresc. Totusi, o familie insista. Insist si eu. Va multumim ca ne urmariti, nu e nevoie. Insista si familia. Le spun ca nu avem voie. Dar un pachetel mic, mic de tot. Am numarat opt oameni, trimitem pentru toti. Nu se poate. Se simteau obligati, veneau din Spania, doar un pachetel. Pachetul cu nimicuri pentru cei din tara e obligatoriu. Colorat cu miros de Vest, pachetul e aruncat in halta romaneasca chiar si dupa calatoria de mai bine de zece ani prin Europa.

In sala de asteptare cu bunica si mama finei mele. Am venit sa o vedem. Suntem la cabinetul particular al amicei medic. Cat sa-i dam? Nu trebuie sa-i dam nimic. O masuram cu lacrimi pe cea mica, o cantarim, ne minunam, primim indicatii si ne pregatim sa plecam. Din poseta bunicii iese mov de stransoare un milion. De la bunica! Nu se poate, nu e cazul! Dar am venit de departe! Mi-a facut placere vizita, dar nu e cazul, va rog. Aproape 500 de kilometri si nu stiu cand mai vin! Doamna, a fost o placere, dar nu! Unde se vede ca nu e neaparat buzunarul deschis, ci plicul intins din reflex.

Frumoasa mea colega, rea in ziare si blanda in colaborare. Imi aduce parfumuri. Vin ca pliantele la hypermarket. Necerute, mari, lucioase, in super oferta la sarbatori, legale sau particulare. Inca de la primul am explicat ca nu e nevoie, ca nu mi-au respins cardul la parfumerie si ca as aprecia daca gestul nu s-ar mai repeta. Se repeta. E un soi de bacsis pentru o ciorba televizata si un papanas cu mai multa smantana in program.

Pachetul, plicul si bacsisul sunt rudele de la oras ale carpetei cu rapirea. Doar ca e mai greu sa le dai jos de pe pereti.

Egalitate, dar nu pentru căţei

Mă recomand, sunt om cu ţâţe! Din sprânceana ridicată iese mut şi scurt răspunsul, mai mult ţâţe!

Am încercat să fiu om la locul de muncă. Am cărat trepiedul, camera, prin munţi, dar şi la oraş. Strâng mâna scurt şi tare, fără să aştept vreun pupat fotbalistic. Mi se pare că nu mă deosebesc cu nimic de ceilalţi. Şi nici nu vreau.

Dar se întâmplă. El şi Ea, amândoi prieteni dragi. Competenţi ca orice moldoveni, cu ceva carte, cu un pumn indestulător de experienţă, dar cu o situaţie precară pe cartea de muncă şi D.A. Hotărât lucru, trebuie ajutaţi. Zic în stânga şi-n dreapta cât de mirobolanţi sunt, doar-doar s-o găsi cineva care să profite de mâinile lor muncitoare.

În ceea ce-l priveşte pe El mi s-a spus că nu prea se poate, că nu-i, că vezi şi tu cum e. Ajunsă la Ea, mi s-a zis că s-ar putea face multe lucruri. Profesional, desigur. Desigur! Profesional vorbind, îi deosebeşte doar părul de pe piept. Totuşi, Ea are mai multe şanse. Le merită, nu-i vorbă, dar în egală măsură cu El.

Sexul omului e, în multe cazuri, un lubrifiant spre cartea de muncă.

Bancul săptămânii trecute. Ce face o femeie atunci când nu face sex? Deranjează! (sau se angajează)