Rapirea din serai

Catalin ii indeamna pe telespectatorii din Spania si Italia sa ne aduca ce mai au prin casa atunci cand vin in concediu, in tara. Niste salam Campofrio, o caroserie de Seat, capsune, masline si, in general, ce le prisoseste. Dupa emisiune, primim spre completare cererile catre Babbo Natale si Papa Noel, editia de vara. Catalin explica in direct ca a fost o gluma si ca e suficient faptul ca ne urmaresc. Totusi, o familie insista. Insist si eu. Va multumim ca ne urmariti, nu e nevoie. Insista si familia. Le spun ca nu avem voie. Dar un pachetel mic, mic de tot. Am numarat opt oameni, trimitem pentru toti. Nu se poate. Se simteau obligati, veneau din Spania, doar un pachetel. Pachetul cu nimicuri pentru cei din tara e obligatoriu. Colorat cu miros de Vest, pachetul e aruncat in halta romaneasca chiar si dupa calatoria de mai bine de zece ani prin Europa.

In sala de asteptare cu bunica si mama finei mele. Am venit sa o vedem. Suntem la cabinetul particular al amicei medic. Cat sa-i dam? Nu trebuie sa-i dam nimic. O masuram cu lacrimi pe cea mica, o cantarim, ne minunam, primim indicatii si ne pregatim sa plecam. Din poseta bunicii iese mov de stransoare un milion. De la bunica! Nu se poate, nu e cazul! Dar am venit de departe! Mi-a facut placere vizita, dar nu e cazul, va rog. Aproape 500 de kilometri si nu stiu cand mai vin! Doamna, a fost o placere, dar nu! Unde se vede ca nu e neaparat buzunarul deschis, ci plicul intins din reflex.

Frumoasa mea colega, rea in ziare si blanda in colaborare. Imi aduce parfumuri. Vin ca pliantele la hypermarket. Necerute, mari, lucioase, in super oferta la sarbatori, legale sau particulare. Inca de la primul am explicat ca nu e nevoie, ca nu mi-au respins cardul la parfumerie si ca as aprecia daca gestul nu s-ar mai repeta. Se repeta. E un soi de bacsis pentru o ciorba televizata si un papanas cu mai multa smantana in program.

Pachetul, plicul si bacsisul sunt rudele de la oras ale carpetei cu rapirea. Doar ca e mai greu sa le dai jos de pe pereti.

Egalitate, dar nu pentru căţei

Mă recomand, sunt om cu ţâţe! Din sprânceana ridicată iese mut şi scurt răspunsul, mai mult ţâţe!

Am încercat să fiu om la locul de muncă. Am cărat trepiedul, camera, prin munţi, dar şi la oraş. Strâng mâna scurt şi tare, fără să aştept vreun pupat fotbalistic. Mi se pare că nu mă deosebesc cu nimic de ceilalţi. Şi nici nu vreau.

Dar se întâmplă. El şi Ea, amândoi prieteni dragi. Competenţi ca orice moldoveni, cu ceva carte, cu un pumn indestulător de experienţă, dar cu o situaţie precară pe cartea de muncă şi D.A. Hotărât lucru, trebuie ajutaţi. Zic în stânga şi-n dreapta cât de mirobolanţi sunt, doar-doar s-o găsi cineva care să profite de mâinile lor muncitoare.

În ceea ce-l priveşte pe El mi s-a spus că nu prea se poate, că nu-i, că vezi şi tu cum e. Ajunsă la Ea, mi s-a zis că s-ar putea face multe lucruri. Profesional, desigur. Desigur! Profesional vorbind, îi deosebeşte doar părul de pe piept. Totuşi, Ea are mai multe şanse. Le merită, nu-i vorbă, dar în egală măsură cu El.

Sexul omului e, în multe cazuri, un lubrifiant spre cartea de muncă.

Bancul săptămânii trecute. Ce face o femeie atunci când nu face sex? Deranjează! (sau se angajează)

Pavel, file de poveste

Pavel

Prea sumbru pentru o amatoare de zâmbete, prea negru pentru La Vie En Rose, locul unde l-am cunoscut. Îi spuneam dumneavoastră şi încercam să păstrez distanţa. Era prea calm pentru un şef de politic în apropierea campaniei electorale. Mă raportam la Carol Sebastian şi Dan Tăpălaga.

Am plecat în călătoria iniţiatică din Secuime. Apropierea a fost forţată de Opelul Astra încărcat cu şase oameni şi un căţel şi de complicitatea fugii. Nu prea mă lămurisem, dar „dumneavoastră” s-a transformat în Bobiţă Rachetul. Aventura a continuat şi la ziar. Membrii grupului îşi apărau unul altuia subiectele în şedinţă, iar seara descopereau Bucureştiul. Cartierul general era în Kogalniceanu, de o parte el, de cealaltă ungurul Cosmeanu, iar la mijloc un bar mic. Pe vremea aceea, eram prea saracă pentru a-mi cumpăra maşină de spălat şi prea leneşă că să spăl de mână, aşa că, de la şosete la cămăşi, lucrurile se spălau la Rachet. Am plecat într-o seară înainte ca maşina să-şi fi terminat programul. M-am întors a doua zi cu certitudinea că-şi începuseră drumul spre mucegăire, chircite în maşina de spălat. Am cerut cheile şi am urcat. Şosetele erau pe calorifer, iar cămăşile spânzurate prin casă, pe umeraşe. Parca trecuse vreo mamă pe acolo. Asta-i, poate, cea mai caldă amintire din 2004. Au fost amiezi de weekend pe discovery, mâncatul din farfuriile lor şi cluburi în care mă simţeam de parcă venisem cu mama şi cu tata, nu doar cu buletinul.

Am greşit şi nu m-a certat. S-a arătat cumva mirat, mi-a spus câte ceva fără ton de arţag şi m-a lăsat să mă conving de bine şi de rău. N-are niciodată reacţii de arc. E calm şi aşezat. E ironic fără să fie amar.

Cred că datorită lui am crescut cumva mai frumos. Mă învaţă fără să-mi predea. Mă alintă fără să mă atingă. Colecţionăm imagini, vorbe şi senzaţii. Le ţinem prin buzunare şi prin suflet. Port în fiecare zi prietenia cu Pavel Lucescu ca pe o broşă invizibilă. De ziua lui, am scos-o la lumină. Pavel

Un om la Steaua

Pandi

Venea imbracat in costum la fiecare meci mare al Stelei sau al Nationalei, pregatit de sarbatoarea ce uneori nu avea sa vina. Din respect pentru fotbal. 

Statea pe scaun, in fata plasmei si urmarea concentrat, indiferent de miza meciului. Se ridica indreptandu-se spre gazon. Ii despartea sticla.

 Refuza sa comenteze posturi iluzorii la vreo echipa. „Ce sa fac, sa ma auto-propun? Nu”

La o ipotetica numire, un coleg operator mi-a spus ca nu l-ar vrea antrenor. Mi-a si explicat de ce. Il deranjau camerele si-i trimitea mereu departe de el, pentru ca voia sa vada doar terenul. Ce sa faci fara un om-spectacol?

Intrerupem emisiunea pentru o stire de ultima ora, echipa Romaniei de handbal a facut ceva! Cu cine discutam daca nu-l prindem pe Gatu sau pe celalalt? Tu ce parere ai? Raspundea linistit despre fiecare jucatoare, despre performante, despre celelalte echipe. Urmarea si handbalul, si multe alte sporturi cu seriozitate si respect.

 Iar am fost de decor, ficus, mi-a spus razand, la iesirea dintr-o emisiune in care interventiile de pe gazon si telefoanele nu-i dadusera dreptul la cuvant. Avea umor.

Basarab Panduru a fost invitat permanent la GSPTV. Un om pe care l-am descoperit acolo, la meciuri. Acum e director sportiv la Steaua, aproape de lucrurile pe care le iubeste si le respecta, Fotbalul si Steaua.

Au mai scris despre el, frumos si in cunostinta de cauza, Cristian Geambasu si Catalin Tolontan.