Fabrica de viaţă

Ianuarie 24, 2010

Viaţa are piese de schimb. Mi-ar plăcea să le putem plăti în avans.

Acum un an.

-Ce face Tataie?

-L-au trimis acasă, că n-au paturi.

-Şi…când?

-Cică mâine sau peste trei luni.

-Dar are cancer, nu vărsat de vânt!

În cele din urmă Tataie a fost internat şi tratat la Institutul Oncologic. Acum e bine, cât se poate. Dramele celorlalţi continuă însă. Tot nu-s paturi uneori, tot sunt cozi, tot e aşa cum n-ar fi trebuit. Oamenii de acolo lucrează, de fapt, la Fabrica de viaţă. Ar trebui să vândă acţiuni. Ştiu că n-au de unde să ştie, pentru că ei au învăţat o altă chimie, o altă fizică, şi nu artificiile publicităţii şi ale marketingului.

Mi-ar plăcea ca Institutul să devină Fabrica şi să înveţe să ceară, să se vândă. Să cumpăr acţiuni ale sănătăţii mele viitoare. Aş investi de pe acum pentru ca eu sau cei dragi mie să avem pat şi oameni liniştiţi care să ne îngrijească. Şi medicamente. Ştiu că e datoria statului să facă asta, că acum e de donat pentru Haiti şi mereu pentru animale. Şi că eu, cu două pachete de ţigări pe zi, ar trebui să investesc la „Marius Nasta”. Mi-ar plăcea însă un minimum de acţiuni la Fabrica de Viaţă.

Părerea mea

Ianuarie 20, 2010

 

Galben de online

Ianuarie 19, 2010

sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Internet

Mă ridic, trec pe lângă măsuţă, apăs butonul, pun apa la fiert, două linguri de zahăr, parola, cinci de cafea.

Şi dă-i, şi luptă. Două mailuri de serviciu, chiar trei, ăla personal, şi sport, şi generale, facebook, twitter, messenger. Câteva ţigări mai târziu, duş şi ce o mai fi pe lângă. Ştiu clar când m-am apucat de fumat. Când am devenit dependentă de internet, habar n-am.

Dar trebuie să ştiu. Să văd. Să mă simt acolo. Nu sunt, de fapt, nicăieri. Deşi sunt mereu online pe messenger, vorbesc destul de rar cu feţele galbene şi multe din listă. Îi mângâi zilnic cu privirea, unora le şi zâmbesc, dar doar cu vreo 10 vorbesc constant. Deşi timp de luni întregi nu comunic cu ceilaţi o sută, mă alarmez când sunt offline. Înseamnă că-s bolnavi. Sau poate li s-a întâmplat ceva. Nu se poate să fii offline.

La fel cu facebook. Mă uit pe poze şi am senzaţia că am participat, că m-am lămurit ce au făcut prietenii de ultima dată când ne-au despărţit o masă sau un umăr. Dau like din când în gând, pe sistemul prost al lui „mă gândesc la tine”.  Am dat add unui bărbat care mi s-a părut frumos, lui Brăduţ Florescu  pentru că mi s-a părut interesant la cap şi am acceptat graţioasă prietenia câtorva necunoscuţi care păreau de viitor. Deci, i-am rezolvat şi pe aştia.

La  jde bloguri aprob sau dezaprob în gândul meu şi mi se pare că ştiu exact. Nici nu mai contează ce. La un moment dat, mă şi implicasem emoţional. Umblam pe blogul unui anumit ca pe o stradă, în speranţa că îl voi întâlni. Nu venea niciodată. Cred că voia doar să-şi facă trafic din sentimente 2.0.

De mâine, sper să vă sun sau să vă văd. Şi să mă mai scutur de online, că-i cam rece.

Later edit. Colegul Masi, pe care l-am descoperit întâi şi-ntâi pe www, mi-a atras atenţia că aş putea ajunge aşa.

Treabă de bărbat

Ianuarie 19, 2010

Timp de calitate

Ianuarie 18, 2010

 

Şi ce dacă am greşit autobuzul? Petrecem nişte quality time împreună! Ş-am mers aiurea-n Militari, şi am îngheţat, şi am luat prăjituri de cofetărie. Mişto timp.

Intersecţia Turda şi Mihalache cu ploaie măruntă şi cu tine între Mega Image şi birou. Am vorbit într-o scară de bloc despre viitorul scurt şi la fel de colorat ca ziua de atunci. Am plecat după vreun sfert de oră cu sentimentul că, orice s-ar întâmpla, o să fie bine.

Dar tu, îţi aminteşti de Ajunul lui Moş Nicolae?  Am făcut trei sau patru ore de la Casa Presei la Carrefour Orhideea. Am rămas în taxi, pentru că aveam cola şi ţigări şi ne plăcea să stăm împreună.

Trei sau patru minute, nu mai ştiu cât am stat. Dar m-am bucurat că nu eşti singur şi că ţi-e bine.

Şi tu, în seara aia, când ai oprit maşina şi am stat vreo 20 de minute pe gard la Caşin?

Da, seara trecută în care n-am apucat să vorbim, dar m-am bucurat că suntem împreună.

De câteva luni n-am baterie la ceas. Nu-i mare bai, oricum nu ştia să numere timpul de calitate. Îmi amintea doar un moment, ora în care l-am căutat cu Mami. Mişto timp.

Hit me, baby!

Ianuarie 12, 2010

Daminuţă, golgeter de bucătărie şi alcov.

Daminuţă, golgeter de bucătărie şi alcov.

Râdem, glumim, lovim, plătim. Asta, în altă parte. La noi, „băutură şi femei” e vorbă de cântec şi de petrecere. Auzim de o bătaie sau de o aventură în fiecare zi. Acestea l-au costat pe Tiger Woods câteva milioane de euro, preţul rezilierii unor contracte de publicitate. Pe băieţii ăştia îi costă o urecheală la televizor şi o ameninţare cu echipa a doua.

Gigantul telecom AT&T şi Consultancy Accenture au renunţat la contracte şi i-au dorit numai bine pe viitor, iar Gillette a anunţat că va retrage spoturile în care apărea Woods.

La Bucureşti, sponsorii sunt inerţi. Dau puţin, iau puţin, n-au pretenţii. Cum ar fi dacă Honda, de exemplu, le-ar spune acţionarilor de la Dinamo că refuză să-şi asocieze imaginea cu aventurile şi crâşmele fotbaliştilor? Dacă Ceresit ar merge la Steaua şi i-ar anunţa că se contruiesc case solide cu materialele lor, nu bombe de cartier? Dacă BDT, dealer FORD, i-ar amenda pe cei de la Rapid pentru fiecare pahar în plus?

Prea puţin responsabilizaţi, băieţii ăştia oferă mai deloc. Las’, că merge şi aşa. Hit me, baby, one more time!